În perioada cea mai grea din viața mea când încercam să pun bucățele împreună și să refac acel puzzle împrăștiat în patru zări, am pornit în căutarea sinelui meu pierdut. Am pornit la drum cu credințele mele. Oare erau ale mele? Mai corect, câte erau ale mele?

Aceste credințe permanente duc la rigiditate în gândire și nu există loc pentru altceva. Sau cel puțin așa credeam…

Există însă o problemă cu aceste credințe: nimic în Univers nu rămâne neschimbat!

Drumul meu m-a dus într-un vision quest, într-o pădure deasă. Am stat singură în post cu apă șase zile și în izolare în cort patru zile, fără să vorbesc, fără să văd alte ființe decât furnicile, gândăceii și păsările.

Am avut voie să desenez. Primele imagini care mi-au apărut au fost niste imagini abstracte care acum am învățat că se numesc imagini fractale (modele geometrice care se repetă la scală redusă sau largă pentru a crea suprafețe ori forme neregulate). Apoi am făcut un colaj care m-a invitat să privesc viața mea și lumea prin mii de ochi.

A trecut mai bine de un an până să înțeleg mesajele primite. Viața mea se scria acolo în pădure în feluri noi care mi se dezvăluiau clipă de clipă. Desenele îmi spuneau că am ajuns să am acces la acea intersecție a tuturor posibilităților și că depinde doar de mine pe ce drum o iau. Colajul mi-a arătat în câte feluri pot privi lumea, câte perspective și percepții diferite pot avea asupra fiecărui element ce-mi iese în cale! Am învățat să-mi ascult corpul. Să-mi ascult intuiția. Să pornesc spre necunoscut ghidată de curiozitate și cu multă încredere.

Am învățat că viața nu mi se întâmplă mie ci că se întâmplă pentru mine!