Călătoria eroului

Fiecare om este un erou, și eu, și tu, și vecinul de scară și colegul de muncă. Suntem eroii vieții noastre și asta pentru că fiecare viață are o poveste. Cât de importantă este povestea noastră?

Povestea pe care ne-o spunem integrează fiecare aspect al vieții noastre, de la cum ne cunoaștem trecutul și cum ne raportăm la el, la cum ne controlăm emoțiile. Povestea fiecăruia se scrie din momentul în care se naște și devine determinant pentru modul în care privim viața, modul în care ne raportăm la lumea înconjurătoare dar mai ales la lumea noastră interioară. Totodată, ne ghidează în alegerile pe care le facem, a oamenilor pe care îi primim în viața noastră și pe cei pe care îi alegem să ne fie parteneri de viață.

Și la un moment dat… ne scriem noi înșine povestea! Ne scriem povestea prin cuvintele pe care ni le spunem, prin valorile pe care ni le alegem să ne fie compas în viață și prin credințele pe care le avem și le cultivăm în raport cu lumea înconjurătoare și despre noi înșine.

Povestea mea începe din familia în care m-am născut, tata – preot, mama – asistentă medicală de pediatrie și cei doi frați mult mai mari decât mine. Am crescut cu ferma convingere că familia este mai presus de orice, am simțit acest lucru toată viața.  Mesele de duminică în familie când tata se întorcea de la biserică erau obligatorii. Frații mei aveau datoria să mă protejeze și îndrume iar eu trebuia să îi ascult. Când am fost pentru prima dată campioană națională părinții și frații mei erau în tribună să mă încurajeze și susțină. Întotdeauna au fost cei mai mari fani ai mei.

Familia din care provin este fundația pe care m-am construit ca om. Pentru părinții mi, odată ce te căsătorești nu mai există cale de întoarcere și că dacă ai probleme, este important să nu le știe nimeni așa că atunci când la 21 de ani, imediat ce am terminat facultatea, m-am căsătorit, așa am pornit la drum, cu această convingere.

De când mă știu am dorit să am copii. Mama mă lua de multe ori cu ea la policlinică unde priveam fascinată bebelușii care veneau la control. Să ții un bebeluș în brațe mi se părea un miracol, aș fi putut să îl privesc și să mă joc cu el ore în șir. Nu exista un sentiment de iubire mai puternic decât acela pentru ființa mică și nevinovată din brațele mele.

Așa că la 22 de ani l-am născut Vlad și la 30 pe Viktor.

Atunci când imediat după revoluția din 1989 fostul meu soț a ales calea antreprenoriatului, lăsând în urmă cariera de profesor de sport, mi-a cerut să îl urmez și am făcut acest lucru bucuroasă că pot contribui la bunăstarea familiei noastre. Mi s-a părut mult mai important să duc la îndeplinire acest vis al partenerului meu decât să îmi urmez propriul vis.

Cei douăzeci și cinci de ani de căsătorie și muncă împreună au fost plini de provocări și realizări.  Am trăit pe două continente, în România, Canada și SUA unde am dezvoltat afaceri noi, am călătorit în multe locuri din lume, din China în Indonezia și din Franța în Mexic și India. Am învățat cât de mult s-a putut pentru ca afacerile noastre să fie de succes.

Au fost ani mulți de muncă neântreruptă, de multe ori de la ora șase dimineața până seara târziu, jonglând în permanență cu rolul de mamă, de soție dar și cu viața socială. M-am ambiționat să gestionez cât mai bine treburile casei, să-mi duc copiii la școală și la activitățile extrașcolare, să îmi petrec cât mai mult timp cu ei ca să știu ce îi pasionează, cine le sunt prietenii, la ce visează.

Nu m-am gândit nici o clipă că munca noastră împreună, muncă ce am crezut că era liantul relației noastre personale, va fi ceea ce va duce la terminarea ei. Relația noastră a devenit treptat o relație de muncă, toate conversațiile noastre erau despre firme, bani și creșterea lor. Ne-am dezvoltat diferit și, cel mai grav, aveam valori diferite care treptat au erodat relația noastră.

Încetul cu încetul mă lăsasem absorbită de caruselul vieții și am uitat de mine. Am uitat cine sunt, ce mă bucură, ce îmi doresc. Singura ancoră de care m-am ținut cu încăpățânare și la care nu am renunțat nici o clipă a fost sportul.

A venit apoi un moment când o neliniște a început să îmi dea târcoale simțind cumva că familia noastră se divide în eu și copii într-o tabără, soțul meu în altă tabără.

Copiii erau destul de mari, nu mai aveau așa de multă nevoie de supraveghere și simțeam că aș vrea să fac ceva pentru mine. Ceva să mă împlinească profesional. Aveam o stare materială mai mult decât bună, putea fi momentul perfect să mă dedic unei pasiuni.

De multe ori încercam să spun că mi-aș dori să fac altceva, că vreau să-mi regăsesc pasiunea care să mă facă să mă trezesc dimineața devreme și să mă culc seara târziu pentru acel foc ce ardea în mine atunci când făceam sport.
Și care era răspunsul ? Prostii…… sunt doar prostii…. Ce să faci de capul tău? Nu ai cum să reușești. Tu trebuie să faci ce este cel mai bine pentru noi! Pentru că cea mai importantă valoare a mea este familia, acesta era butonul potrivit ce trebuia apăsat ca eu să nu mișc în front.

Câți nu ați auzit aceste cuvinte când vine vorba despre ceea ce vă doriți, despre pasiunea voastră?

De câte ori ați renunțat să visați la focul din voi pentru că nu este important, pentru că nu se cade să visezi?

Am lăsat să treacă prea mulți ani de la acel moment și astăzi știu că am greșit. Astfel am pierdut ani prețioși care au trecut marcați de frici. Frica de singurătate, că nu mă voi descurca singură, că nu sunt bună de nimic.

Aceasta era conversația (ce părea coborâtă din iad) pe care o aveam eu cu mine zilnic și credeam… era adevărul meu! Până în ziua în care frica cea mai mare m-a lovit ca un trăznet: ce mi se va  întâmpla dacă mai rămân încă douăzeci și cinci de ani în această relație? Era cu adevărat o relație? Să aștept să mor încet și sigur, uscată pe dinăuntru, fără nici o dorință de viață? 

Mi-am dat seama că aveam doar două variante: să rămân pe loc și  să trăiesc în acest coșmar sau să trec peste frica,  rușinea și stigmatul de femeie divorțată și să mă eliberez!

 Într-o bună zi am ales liniștea și libertatea!

 

Fii mei sunt cea mai mare realizare a mea și dacă prețul pentru a avea șansa să cresc acești doi băieți minunați, de care astăzi sunt extrem de mândră, ar fi să repet istoria acestei relații aș face-o fără să clipesc.  Bucuria de a fi mama lor trece cu mult peste toate greutățile și gustul amar al eșecului în relația cu tatăl lor.

Salvarea mea a venit din continua căutare  a echilibrului, încercând forme variate de terapie; fiecare mi-a dat ceva, prin psihoterapie, vision quest, terapie prin artă, respirație holotropică, metoda Wim Hof – prin toate aceste încercări și experiențe am parcurs un drum spre eliberare. Am ajuns apoi la neurocodarea mentală pe care am învățat-o și am practicat-o sub ghidarea unor mentori de excepție.

Povestea mea astăzi se scrie ca o poveste fericită, anii lungi de căutări m-au dus exact acolo unde aveam nevoie să ajung și mi-au scos în cale mentorii potriviți. Sub atenta și valoroasa lor îndrumare am învățat din nou să mă bucur de viață așa cum curge ea, să privesc înainte, să visez!

Sunt fericită pentru că focul pasiunii arde din nou în inima mea, pentru că fac exact ce-mi place și trăiesc așa cum doresc.

Dacă eu am reușit, poți reuși și tu! Poți reuși pentru că am căutat și am încercat eu și pentru tine! Sunt pregătită să te ajut să treci peste dificultăți, să faci față piedicilor din calea ta. Te voi provoca, te voi ghida, voi fi lângă tine la fiecare pas pe care îl vei face spre atingerea obiectivelor tale.

The cold is an absolute doorway to the soul

Despre călătoria eroului

Mitul, povestea devenirii noastre

Printre cei care s-au dedicat studiului mitului precum Carl Jung, Mircea Eliade ori Theodore Gaster a fost și Joseph Campbell cel care a înlănțuit o serie de observații în teoria denumită Călătoria eroului – The Heroe’s Journey. În cărțile sale, Campbell sintetizează elementele comune pe care le-a identificat în miturile și legendele mai multor culturi.

Călătoria Eroului este un parcurs metaforic interior pe care se pare că toți eroii din toate timpurile și din variate culturi îl au în comun. Acest parcurs se prezintă ca o aventură transformatoare care îl expune pe erou la momente dramatice, de însingurare, de cădere, acesta trece prin experiențe teribile pentru ca apoi – uneori în mod magic – eroul să revină în forță, învingând răul.

George Lucas a creat pe modelul lui Campbell un serial, Războiul Stelelor – Star War – în care tineri eroi ai unei civilizații extrem de avansate tehnologic s-au luptat cu demonii, au trecut prin încercările și minunile prin care treceau eroii odinioară.
Peste motivul universal al aventurii și al transformării care au marcat culturile mitice ale umanității, în opera lui Campell se suprapune și un Ciclu Cosmogonic, o poveste circulară de creație și disoluție continuă a omenirii.

Toate ființele umane dau un sens lumii în care trăiesc și se luptă cu experiențele vieții spunând povești.

TU CE POVESTE ÎȚI SPUI?

Ești pregătit?

Pornim în călătoria descoperirii eroului din tine